Era o culoare ștearsă, pierdută, angelică poate....uneori se schimba și prindea viață datorită unor picățele presărate dezorganizat. O culoare cu prea puține semnificații când era umbrită, și care vorbea prea mult odată cu iluminarea ei.
Acum e intensă ..acum o văd. Mai mult. E greu de ignorat.
Și parcă mă pot obișnui cu ea, parcă nu e așa rea.
Când o știam pală, mă adânceam în starea de siguranță și confort. Ușor de privit, alteori greu de sesizat. Și știam că e acolo. Era bine.
Acum parcă îmi ustură ochii. Și doare. Dar nu pot să nu mă uit. Nu pot închide ochii, pentru că mă atrage. Și abia mai respir. Nu pentru că mi-a luat suflul, dar uit. Mă face să uit. Mă transpun într-un spațiu unde culoarea e peste tot. Văd culoare, simt culoare, respir culoare. Aceeași culoare.
Și mă apasă. Îmi apasă ochii. În continuare sunt acoperiți de pătura ei. E irezistibilă. Frumoasă.
Delicioasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu